20 Februarie - Dezrobirea Romilor

Text prezentat De catre Koreck Maria Responsabil Stiintific. la discutia dodium despre dezrobirea romilor in 20 februarie 2012 in cadrul CISPER Centru tg Mures

 Ian Hancock a scris în 1999: "Împreună cu Porrajmos (Holocaustul), perioada sclaviei este un foarte tragic eveniment din istoria europeană a poporului meu [romii]. Împreună, acestea trebuie să formeze parte integrală a textelor școlare, pentru că nu numai că nu trebuie să uităm noi istoria noastră, dar nici cei responsabili pentru aceste crime împotriva umanității nu trebuie să uite, pentru că dacă astfel de lucruri sunt uitate, ele se pot întâmpla din nou."

În urmă cu 150 de ani, la 20 februarie 1856 a fost promulgată Legea pentru desființarea robiei în cazul țiganilor particulari, aflați în proprietatea boierilor. Cea mai timpurie atestare documentară privind existența romilor pe teritoriul țărilor române datează din 1385, într-un act emis de domnul Țării Românești Dan I, care dăruiește mănăstirii Tismana mai multe posesiuni, printre care și 40 de sălașe de țigani.

În Moldova, romii sunt amintiți prima dată în 1428, când Alexandru cel Bun dăruiește mănăstirii Bistrița 31 de sălașe de țigani și 12 bordeie de tătari. De asemenea, mai sunt amintiți țiganii mănăstirilor Visnevati (1429) și Moldovița (1434).

 În Transilvania, prima informație despre prezența țiganilor se referă la Țara Făgărașului. În timpul lui Mircea cel Bătrân, boierul Costea stăpânea satele Vistea de Jos, Vistea de Sus și jumătate din Arpașul de Jos, precum și 17 țigani de cort.

În ceea ce privește sosirea țiganilor pe teritoriul țărilor române istoriografia română reprezentată de Nicolae Iorga, dar și de alți istorici români, face referire la faptul că țiganii au venit în principatele române odată cu invazia mongolă din 1241-1242.

În cursul Evului Mediu romii din statele românești au reprezentat o importantă categorie socială. Fie că era vorba de țiganii robi domnești, robi mănăstirești sau robi boierești, delimitarea categoriilor de țigani era realizată în funcție de apartenența la stăpân. În Moldova și Muntenia, tiganii ocupau treapta cea mai de jos a societății, dar aveau un rol foarte important în economie datorită meseriilor practicate de aceștia. Codul penal din Muntenia din 1818 conține articolul "Toți țiganii sunt născuți robi" și "țiganii fără stăpân sunt proprietatea statului". Cele mai tulburătoare descrieri datează din această perioadă: "Pe străzile din Iași din tinerețea mea am văzut ființe umane cu lanțuri la mâini și la picioare, alții cu zgărzi de fier la gât. Bătăi crunte, alte pedepse ca înfometarea și legarea deasupra focului [...] femei despărțite de soți și fiice de părinți, oameni [...] vânduți ca vitele" (Mihail Kogalniceanu).

Documentele oficiale folosesc termenul "rob" după anul 1600, dar în general cuvântul "țigan" însemnă automat sclav. Sclavii se puteau căsători doar cu consimțământul stăpânului. Dacă cei doi soți aveau stăpâni diferiți, consimțământul ambilor stăpâni era necesar. Dacă robii se căsătoreau fără consimțământul stăpânilor, ei erau despărțiți și copiii lor împărțiți între stăpâni. Abia în secolul al XVIII-lea (după 400 de ani de la începutul sclaviei), căsătoria este declarată indisolubilă, iar stăpânii nu au dreptul să despartă familiile, părinții și copiii - teoretic vorbind. Un român care se căsătorea cu un țigan devenea și el sclav. Un rob "iertat", în unele cazuri excepționale de stăpânul său devenea "român" sau om liber. Odată eliberat fostul sclav avea drepturi ca orice alt om liber. Ștefan Răzvan, la origine sclav țigan, ajunge boier și apoi domn al Moldovei. Singurul drept al unui sclav era cel la viață. 

În Transilvania (aflată în Regatul Ungariei), cu excepția părților ajunse temporar sub stăpânirea voievozilor munteni sau moldoveni, statutul romilor era prin comparație deosebit de bun. Ei devin iobagi ai coroanei în anii 1400, și acest statut este în general menținut și după ce Transilvania devine principat autonom sub stăpânire otomană. Practic, ce însemnă iobagi ai coroanei? Dreptul de a umbla prin țară și a poposi pe pământurile coroanei, autonomia internă a cetelor de romi, toleranța coroanei față de ne-apartenența la religia crestină, absența obligațiilor militare. Romii trebuiau să platească o sumă coroanei, mai mică însă decât populația sedentară. În sec. al XVI-lea s-a creat în Transilvania un voievodat al romilor, o dregătorie în frunte cu un nobil voievod. Cu timpul, romii care au renunțat la stilul nomad de viață și-au pierdut aceste drepturi. În Transilvania Imperiului Habsburgic se duce o politică de sedentarizare și asimilare a romilor care are un succes parțial.

 La 8/20 februarie 1856 a fost promulgată "Legiuirea pentru emanciparea tuturor țiganilor din Principatul Țării Românești" care desființează robia țiganilor particulari. Proprietarilor de țigani li se acordă o despăgubire de zece galbeni pentru fiecare țigan; banii erau platiți eșalonat pe parcursul mai multor ani din Casa Fondului de despăgubire. Legea stabilea obligativitatea tuturor țiganilor de a se statornici, iar în ceea ce privește nomazii, aceștia trebuiau să se stabilească în satele în care doreau, cu obligativitatea de a avea locuințe statornice. Țiganii aflați la curțile boierilor erau statorniciți de administrația locală prin orașe sau sate, ținându-se cont și de punctul lor de vedere.

După votarea celor două legi, din 1855 în Moldova, respectiv 1856, în Țara Românească, mulți boieri și-au eliberat robii fără să pretindă despăgubiri de la stat. Aceste două legi au constituit practic ultima etapă a dezrobirii țiganilor, important proces de reformă social  desfășurat pe parcursul a două decenii.

S-a estimat că peste un sfert de milion de sclavi au fost eliberați. După eliberare, un număr mare de romi au părăsit țara, plecând înspre țările vecine, iar de acolo în vestul europei și în cele din urmă în America. De fapt, această mișcare a populației a fost numită a treia mare migrație a romilor.

Cu mulți ani în urmă, mai precis în 1891, Mihail Kogalniceanu nota: "Deși de la proclamarea emancipațiunii nu sunt încă îndepliniți 50 de ani, țiganii ne-au dat industriași, artiști, ofițeri distinși, buni administratori, medici și chiar oratori parlamentari". Observația marelui om politic înregistra astfel chintesența transformărilor proiectate la 1856.

Concluzie validă formulată de către Președintele actual al României:

 "Robia este desființată". Așa începea în 1856 "Legiuirea pentru emanciparea tuturor țiganilor din Principatele Țării Românești", actul care marchează momentul dezrobirii romilor. Unul dintre evenimentele fondatoare ale modernității românești, documentul nu este nicidecum rezultatul unui accident istoric. Dimpotrivă eliberarea romilor a constituit încununarea unui proces îndelungat, adeseori anevoios, atestarea unei voințe politice coroborate cu transformarea mentalităților liderilor vremii.

Din păcate, evenimentul pe care îl celebrăm astăzi nu reprezintă și finalizarea unui proces de emancipare a etniei rome. Abolirea formală a robiei nu a generat, în mod automat, adoptarea unor decizii menite să conducă la integrarea acestei minorități, a unor măsuri care să prevină excluziunea socială. La 153 de ani de la momentul proclamării sale legale, incluziunea Romilor este departe de a fi realizată. Stigmatul social, problemele sociale grave și prejudecățile legate de etnia romă atât din țară cât și peste hotare fac ca romii să fie adeseori priviți ca niște "cetățeni de mâna a doua". Dincolo de aderarea formală la principii generale care permit recunoașterea drepturilor acestor comunități, lipsesc măsurile concrete care să vizeze depășirea dificultăților acestora de zi cu zi.

Soluții există, însă aplicarea lor depinde în mare parte de implicarea activă a instituțiilor statului. Asumarea efectivă a planului național de dezvoltare a comunităților de romi, de către fiecare minister relevant, de către autoritățile locale și de partenerii sociali, implicarea structurilor statale în protejarea drepturilor tuturor cetățenilor săi din țară și de peste hotare, definirea unor măsuri active cu privire la păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității entice constituie o necesitate a timpurilor noastre. În fond evenimentul pe care îl celebrăm astăzi arată cum, printr-o măsură legislativă, atunci când există dorință de schimbare fundamentală a stării de fapt, se pot crea premisele dezvoltării individuale a generații întregi. În acest context, este important de subliniat rolul pe care trebuie să-l joace societatea civilă a romilor în realizarea incluziunii, atât în interiorul comunității, cât și în raportul cu autoritățile statului.